Deschid blogul acesta de citeva ori pe zi, de prea putine ori in cele mai linistite momente. O fac, probabil, asemeni batrinului care isi verifica de dimineata, la prinz si seara cutia postala de la poarta sperind sa gaseasca scrisoarea aceea pe care o asteapta de mult si pe care stie ca nu o va gasi niciodata. Dar face acest drum zi de zi cu un ghem de speranta in suflet. Sau sa nu fie speranta? Sa fie doar un instinct pavlovian? Sau speranta e doar un asemenea instinct?
Altfel decit batrinul cu pricina eu insa am noroc. Cutia mea postala nu e niciodata goala. Poate si el, batrinelul in papuci de pisla ar fi fost la fel de norocos daca pe vremea lui ar fi avut la indemina blogosfera. Si-ar fi gasit demult scrisoarea pierduta, ar fi primit un semn de la fratele sau, de la un prieten vechi, de la un camarad de arme, sau ar fi aflat ceva despre tatal sau
Eu am noroc, poate gestul nostru seamana, dar eu am norocul blogolumii care confirma speranta si exclude salivarile dupa nimic. Cum altfel sa fie cind gindurilor mele care nu aveau nicio stire in ele ci doar prezenta unui Poet le-au raspuns atitea alte ginduri? Ce alt semn, ce alte scrisori care sa-mi starneasca mirarea si bucuria si nesinguratea si cuvintul multumesc as mai fi putut astepta dinspre
cutia mea postala? Da, Liliana
cred ca am comis un mic sacrilegiu insa, vorba lui Marius, pe Nichita, acum, il doare in cenusa si ne priveste cu o ironica ingaduinta pe noi cei ce ne tot imbulzim sa-i transcriem, virtual, prohodul, dupa cum crede si Dan. Ironie la slabiciunile noastre si la bezmetica noastra lupta cu timpul si ingaduinta stiind ca inca mai suntem poesorii cite unui genunchi al inimii, asa cum zice Angela. Si cum genunchiul asta, Cella, face posibil ca uneori zilele noastre sa fie neoarecare si departe de fosgaiala marunta a intimplarilor cotidiene
nebagate in seama, pe buna dreptate de Ticke, ne vom aminti de ele oricit de departe vom fi peste un timp si oricit de putine am sti despre ce le-a facut posibile astfel dupa cum intuieste si Razvan. Gabi, aripa poetului filfiind pe aici de vreo doua ori pe an ne face lesne sa ne credem
trimbulinzi si sa uitam pret de citeva clipe ca ea, aripa, nu-i, nu a fost, nu va fi niciodata a noastra. Dar, vorba lui Grigore, ce avem aici este fie si doar asa, imens, ba aproape magnific, dupa cum simte si Karla si dupa cum Matilda ma ispiteste sa ma iluzionez o clipa. Doar asa fiindca ne bucuram cu putin, cum stie
Fanfan si ne lasam inimile furate, dupa cum nu se ascunde sa ne-o spuna Rodica si Livia. Lucrurile astea marunte ne tin inca departe de razboaiele care
inca n-au inceput
Asa e, Flaviu, peste o vreme, dupa cum zice
Michele, am putea sa nu mai simtim nimic si, da
Evergreen, se poate ca geniile sa nu ne mai ajute cu nimic! Pina atunci insa, sa ne indemnam poetii sa existe, asemeni Norei sau lui Ioan, oricit de putini ar mai fi, dupa cum crede Teo, si sa nu-i lasam prada amintirilor chiar daca Zamfir ar paria pe ele. Asa macar am mai putea evita inca o data dilema, si nu ne-am mai putea mira nici macar o secunda, precum Leo, chiar daca Maria ne-ar invata mai apoi sa alegem intre in timp ce era si in timp ce este
Asa e, Ada, cuvintele ne sunt necuvincioase, o recunosc inca o data, cuvintele tulbura eternitatile la care si Cristian ne indeamna sa facem popas
Popasul de dupa
revolutia spre care ne-am putea gindi mai departe dupa cum ne momeste Alexandru. Multumesc, dragelor si dragilor, ca nici de data asta cutia blogolumii n-a fost goala. Altfel pierdeam o ora, poate mai mult, privind peste cei 10 ani de sub
vechiul si noul prim-presedinte de partid si de stat, uitind complet ca sunt si eu un
Homo Ludens! Da
bun venit, Anca, aici unde jocurile si polemicile sunt savurate deplin iar prietenii au aruncat de mult cheita de la
posta redactiei pe geam! ;) 45.655651 25.610800 Evalueaza: Partajeaza asta: Partajare pe Tumblr Mai mult http://io-flavius.livejournal. Email Listare Google+ Buzunar Pinterest Apreciez asta: Apreciaza Incarcare... Similare
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu