Nu ma puteam ridica de pe scaun si sa urmez din nou obisnuitul traseu spre casa, asa ca am decis sa il schimb. Am mers inainte inca vreo 5 statii pana mi s-a facut teama caci nu mai recunosteam deloc peisajul. Asa ca am coborat. Am mers inapoi o statie pe jos, cautand cu privirea drumul pe care il parcursesem cu Alex, in ziua aia. Stiam ca ma suparasem degeaba cand auzisem ca nu mai poate veni la scoala si trecand pe langa statia unde coboara el l-am simtit mai aproape si mi-a mai trecut starea proasta… Mi-am dat seama ca deja ocolisem prea mult si ca nu aveam sa mai ajung acasa la timp, sa-mi mai invat pentru teza, asa ca am luat 300-le. Am asteptat putin pe banca si dupa am intrat in surprinzator de golul autobuz. Am stat pe scaun, gandindu-ma la atatea prostii… tinand si Massive Attack in urechi incat aproape am uitat ca mai trebuia sa si cobor. Nici nu mai stiam cat era ceasul si desi ma uitasem de mai multe ori ba la telefon, ba la mp3 la ora, nu percepeam la fel t impul ca in mod obisnuit. Si intr-un final am ajuns acasa… Dar faptul ca am schimbat traseul, chiar si pentru putin timp, mi-a facut foarte bine. Chestie pentru care am decis ca de fiecare data cand voi avea ore in Berthelot, sa merg cu 20-ul 8 statii, sa iau 300-le de la capat, apoi metroul si de abia dupa aceea sa-mi urmez traseul obisnuit. Sunt unele persoane de care mi-e atat de drag si in ultimele zile simtindu-ma atat de fragila, orice prostioara spusa sau nespusa ma afecteaza. Si la fel de multe alte prostioare ma si incanta. Cum ar fi tipul ala din tramvai pe care l-am vazut ieri si care era imbracat asa cum imi place mie. Este inevitabil sa-ti creezi un fel de look “ideal” pentru baieti, doar te intereseaza. Eu ma topesc dupa anumite piese vestimentare, iar asta deja nu mai e un secret. Deja se stie de cravatele negre, camasile in patratele, curele cu tinte, skaterii… (si am un noroc chior cu un baiat care are gusturi bune) Chestia care m-a incantat si mai tare a fost ca l-am vazut pe Alex. Dupa aproape doua saptamani in care nu ne mai vazuseram din cauza programului scolar diferit sau nici nu mai stiu ce, muream de dor. Mi-a parut rau insa ca eram intr-o stare destul de tampita si nu m-am bucurat cum trebuia de el, de noi. Dar faptul ca m-a suportat mi-a facut bine, hotarandu-ma sa ma invesel esc. Cand ne-am despartit, pentru ca iarasi trecuse timpul al naibii de repede, am asistat la o scena foarte stupida dar care m-a facut sa rad cum demult n-o mai facusem. In statia de autobuz, unde stateau desigur mai multe babe… a trecut un caine. Una din babe a inceput sa urle “mars! mars!”, insusi tipatul fiind al dracului de amuzant. Ma abtineam cu greu sa nu rad. Ceea ce insa m-a socat a fost raspunsul celeilalte babe care a spus ceva de genul “Ce crezi? Ca te musca de p**da?” … Ca sa vezi ca babele vorbesc mai ceva ca tiganii! =)) Sa nu-mi mai spui pe nume de o sa mai ofer vreodata scaunul vreunei babe. Se dau inocente si sunt cele mai de groaza! =)) Am avut cateva discutii si pe messenger, discutii care m-au trezit la realitate. Discutii care m-au facut sa-mi dau seama ca nu-mi sta deloc bine sa fiu deprimata, mai ales cand altii au probleme mult mai serioase decat ale mele. O problema inchipuita e mai rea decat una reala, atata vreme cat nu faci nimic sa te inveselesti… ba mai mult te complaci in starea proasta si le mai si transmiti celorlalti chestii negative. Si exact asta nu-mi trebuie mie. Ce-mi ramane de facut? Sa o iau de la capat. Cu invatatul, cu cititul, cu scrisul, cu inveselitul celorlalti si cu ganditul la mine. Gata cu egoismele si cu starile depresive ca deja m-am saturat. Asa cum ma simt ca naiba cand stau prea mult in casa si dupa aia ies la aer si parca renasc, asa ma simt acum, cand imi dau seama ca am facut marele pas de a (imi vorbi) scrie despre ceea ce am simtit si trait in ultimele zile. Am nevoie de scris! Doamne, cat iubesc sa scriu! Iubesc oamenii, iubesc natura, iubesc cartile si tare nu-i bine sa nu profiti de cate chestii minunate sunt in jurul tau!
Probabil unii dintre voi s-au intrebat de ce am sters ultimul articol… probabil v-ati intrebat si de ce nu am mai scris nimic in ultima vreme… Adevarul este ca nici eu nu stiu. De cateva ori mi-a trecut prin minte ideea stergerii acestui blog. Nu temporar, caci nu se poate, ci definitiv. Dar apoi mi-am spus ca nu ar avea rost. Daca m-am simtit asa rau pentru ca n-am mai fost in stare sa scriu ceva, cum m-as simti daca as pierde tot ce am scris de acum un an si pana acum? Rau, rau, foarte rau! S-au intamplat multe de cand am mai scris nimic si printre alea multe, cateva au insemnat mai mult decat ma asteptam si probabil asta m-a cam dat peste cap. Nu am mai fost la animatie de ceva timp, nu m-am mai straduit sa lucrez pentru filmuletul la care trebuia sa incepem sa lucram de pe la sfarsitul lui martie cel tarziu si sa il terminam prin mai. Iar eu nici macar decupajul nu il am terminat… Si asta ma streseaza rau. Trebuie sa invat sa fac diferenta intre lucrurile pe care trebuie sa le fac indiferent de cat de mult sau putin imi plac si lucrurile mai putin importante, care imi fac placere numai pe moment si care deci pot fi amanate. Am avut problema asta de cand am mers la scoala. Din clasele mici. Mereu puneam pe primul loc joaca si dupa aia treaba serioasa. Iar acum chiar nu se mai poate, si ma incapatanez sa ma las furata de joc si de chestii care chiar nu au ce cauta pe aici. Vineri am avut teza la economie. Am chiulit. Astazi am avut teza la istoria artei. Am chiulit. Motive? Se gasesc destule. La istoria artei puteam sa copiez, dar pur si simplu n-am vrut sa o fac. Mai ales cand stiam ca nu imi invatasem pentru ca dormisem caci daca nu dormeam as fi lesinat de oboseala si rau. Cu economia treaba a fost mai nesimtita. Nu mi-a fost deloc rau, ci n-am gasit toate materialele dupa care trebuia sa invat si am lasat-o balta. Acum stiu ca dupa vacanta de Paste o sa fiu incarcata cu toate cele 4. Romana, engleza, economia, istoria artelor … Dar macar stiu ca nu ma voi duce ca vaca si ma voi stradui sa iau note mari. Pentru ca stii ce? Nu mai am chef sa iau note pe cat de bine am copiat. Am chef de note adevarate. Asa cum am vazut clar ca sunt mult mai slaba la romana decat anul trecut. De la media 10 am ajuns la media 7. Oricat de putin ai spune ca nu conteaza notele, ca nu e asta cel mai important lucru, pe mine ma intereseaza cat de mult evoluez. In co mparatie cu mine, nu cu altii. Pentru ca daca m-as uita la mine in comparatie cu altii, chiar ca as intra in depresie. Buna mea prietena, Diana, se simte mai bine. A venit la scoala marti si am fost atat de fericita cand am vazut-o. N-o mai vazusem de vreo doua saptamani si chiar voiam sa stiu ce se mai intampla cu ea. Desi ii promisesem ca o sa mai merg in vizita, am amanat de doua ori si ma simteam prost. Am imbratisat-o si am luat-o la un tur prin scoala, de dragul vremurilor bune. Cu exceptia unui moment, cand am aflat ca n-o sa-l mai vad pe cel de care de asemenea mi-era foarte dor, nu cred ca mi-a disparut zambetul cat am fost cu ea. Dupa vreo juma de ora, ea a plecat acasa, facuse o schita dupa o biserica parca, iar eu am mers la scoala, in sediul celalalt unde aveam ore. Acolo am stat la biblioteca, pentru ca profa nu venise. … si am descoperit din nou mirosul ala minunat al cartilor vechi… Cred ca cel mai bine ma simt ori printre carti, ori in natura, prin parc adica. Sa ma plimb cu muzica in casti si sa vad, simt ori sa aud fosnetul frunzelor copacilor, sa simt mirosul primaverii… Aaaah ce bine e! Iar cartile, oh Doamne! Daca mi-ar fi permis sa stau mai mult timp acolo in biblioteca printre toate alea 27 de mii cat a spus bibliotecara ca sunt… si sa pot sa explorez paginile albumelor de arta, ori ale romanelor in editii noi sau vechi… cred ca as fi cea mai fericita! Dupa ce m-am despartit de ultima colega ramasa prin scoala, am luat tramvaiul. Nu mai spun cat de mult l-am asteptat in caldura aia mare… Dar cand sa cobor, am realizat ca nu imi pot misca picioarele. Nu ma puteam ridica de pe scaun si sa urmez din nou obisnuitul traseu spre casa, asa ca am decis sa il schimb. Am mers inainte inca vreo 5 statii pana mi s-a facut teama caci nu mai recunosteam deloc peisajul. Asa ca am coborat. Am mers inapoi o statie pe jos, cautand cu privirea drumul pe care il parcursesem cu Alex, in ziua aia. Stiam ca ma suparasem degeaba cand auzisem ca nu mai poate veni la scoala si trecand pe langa statia unde coboara el l-am simtit mai aproape si mi-a mai trecut starea proasta… Mi-am dat seama ca deja ocolisem prea mult si ca nu aveam sa mai ajung acasa la timp, sa-mi mai invat pentru teza, asa ca am luat 300-le. Am asteptat putin pe banca si dupa am intrat in surprinzator de golul autobuz. Am stat pe scaun, gandindu-ma la atatea prostii… tinand si Massive Attack in urechi incat aproape am uitat ca mai trebuia sa si cobor. Nici nu mai stiam cat era ceasul si desi ma uitasem de mai multe ori ba la telefon, ba la mp3 la ora, nu percepeam la fel t impul ca in mod obisnuit. Si intr-un final am ajuns acasa… Dar faptul ca am schimbat traseul, chiar si pentru putin timp, mi-a facut foarte bine. Chestie pentru care am decis ca de fiecare data cand voi avea ore in Berthelot, sa merg cu 20-ul 8 statii, sa iau 300-le de la capat, apoi metroul si de abia dupa aceea sa-mi urmez traseul obisnuit. Sunt unele persoane de care mi-e atat de drag si in ultimele zile simtindu-ma atat de fragila, orice prostioara spusa sau nespusa ma afecteaza. Si la fel de multe alte prostioare ma si incanta. Cum ar fi tipul ala din tramvai pe care l-am vazut ieri si care era imbracat asa cum imi place mie. Este inevitabil sa-ti creezi un fel de look “ideal” pentru baieti, doar te intereseaza. Eu ma topesc dupa anumite piese vestimentare, iar asta deja nu mai e un secret. Deja se stie de cravatele negre, camasile in patratele, curele cu tinte, skaterii… (si am un noroc chior cu un baiat care are gusturi bune) Chestia care m-a incantat si mai tare a fost ca l-am vazut pe Alex. Dupa aproape doua saptamani in care nu ne mai vazuseram din cauza programului scolar diferit sau nici nu mai stiu ce, muream de dor. Mi-a parut rau insa ca eram intr-o stare destul de tampita si nu m-am bucurat cum trebuia de el, de noi. Dar faptul ca m-a suportat mi-a facut bine, hotarandu-ma sa ma invesel esc. Cand ne-am despartit, pentru ca iarasi trecuse timpul al naibii de repede, am asistat la o scena foarte stupida dar care m-a facut sa rad cum demult n-o mai facusem. In statia de autobuz, unde stateau desigur mai multe babe… a trecut un caine. Una din babe a inceput sa urle “mars! mars!”, insusi tipatul fiind al dracului de amuzant. Ma abtineam cu greu sa nu rad. Ceea ce insa m-a socat a fost raspunsul celeilalte babe care a spus ceva de genul “Ce crezi? Ca te musca de p**da?” … Ca sa vezi ca babele vorbesc mai ceva ca tiganii! =)) Sa nu-mi mai spui pe nume de o sa mai ofer vreodata scaunul vreunei babe. Se dau inocente si sunt cele mai de groaza! =)) Am avut cateva discutii si pe messenger, discutii care m-au trezit la realitate. Discutii care m-au facut sa-mi dau seama ca nu-mi sta deloc bine sa fiu deprimata, mai ales cand altii au probleme mult mai serioase decat ale mele. O problema inchipuita e mai rea decat una reala, atata vreme cat nu faci nimic sa te inveselesti… ba mai mult te complaci in starea proasta si le mai si transmiti celorlalti chestii negative. Si exact asta nu-mi trebuie mie. Ce-mi ramane de facut? Sa o iau de la capat. Cu invatatul, cu cititul, cu scrisul, cu inveselitul celorlalti si cu ganditul la mine. Gata cu egoismele si cu starile depresive ca deja m-am saturat. Asa cum ma simt ca naiba cand stau prea mult in casa si dupa aia ies la aer si parca renasc, asa ma simt acum, cand imi dau seama ca am facut marele pas de a (imi vorbi) scrie despre ceea ce am simtit si trait in ultimele zile. Am nevoie de scris! Doamne, cat iubesc sa scriu! Iubesc oamenii, iubesc natura, iubesc cartile si tare nu-i bine sa nu profiti de cate chestii minunate sunt in jurul tau!
Nu ma puteam ridica de pe scaun si sa urmez din nou obisnuitul traseu spre casa, asa ca am decis sa il schimb. Am mers inainte inca vreo 5 statii pana mi s-a facut teama caci nu mai recunosteam deloc peisajul. Asa ca am coborat. Am mers inapoi o statie pe jos, cautand cu privirea drumul pe care il parcursesem cu Alex, in ziua aia. Stiam ca ma suparasem degeaba cand auzisem ca nu mai poate veni la scoala si trecand pe langa statia unde coboara el l-am simtit mai aproape si mi-a mai trecut starea proasta… Mi-am dat seama ca deja ocolisem prea mult si ca nu aveam sa mai ajung acasa la timp, sa-mi mai invat pentru teza, asa ca am luat 300-le. Am asteptat putin pe banca si dupa am intrat in surprinzator de golul autobuz. Am stat pe scaun, gandindu-ma la atatea prostii… tinand si Massive Attack in urechi incat aproape am uitat ca mai trebuia sa si cobor. Nici nu mai stiam cat era ceasul si desi ma uitasem de mai multe ori ba la telefon, ba la mp3 la ora, nu percepeam la fel t impul ca in mod obisnuit. Si intr-un final am ajuns acasa… Dar faptul ca am schimbat traseul, chiar si pentru putin timp, mi-a facut foarte bine. Chestie pentru care am decis ca de fiecare data cand voi avea ore in Berthelot, sa merg cu 20-ul 8 statii, sa iau 300-le de la capat, apoi metroul si de abia dupa aceea sa-mi urmez traseul obisnuit. Sunt unele persoane de care mi-e atat de drag si in ultimele zile simtindu-ma atat de fragila, orice prostioara spusa sau nespusa ma afecteaza. Si la fel de multe alte prostioare ma si incanta. Cum ar fi tipul ala din tramvai pe care l-am vazut ieri si care era imbracat asa cum imi place mie. Este inevitabil sa-ti creezi un fel de look “ideal” pentru baieti, doar te intereseaza. Eu ma topesc dupa anumite piese vestimentare, iar asta deja nu mai e un secret. Deja se stie de cravatele negre, camasile in patratele, curele cu tinte, skaterii… (si am un noroc chior cu un baiat care are gusturi bune) Chestia care m-a incantat si mai tare a fost ca l-am vazut pe Alex. Dupa aproape doua saptamani in care nu ne mai vazuseram din cauza programului scolar diferit sau nici nu mai stiu ce, muream de dor. Mi-a parut rau insa ca eram intr-o stare destul de tampita si nu m-am bucurat cum trebuia de el, de noi. Dar faptul ca m-a suportat mi-a facut bine, hotarandu-ma sa ma invesel esc. Cand ne-am despartit, pentru ca iarasi trecuse timpul al naibii de repede, am asistat la o scena foarte stupida dar care m-a facut sa rad cum demult n-o mai facusem. In statia de autobuz, unde stateau desigur mai multe babe… a trecut un caine. Una din babe a inceput sa urle “mars! mars!”, insusi tipatul fiind al dracului de amuzant. Ma abtineam cu greu sa nu rad. Ceea ce insa m-a socat a fost raspunsul celeilalte babe care a spus ceva de genul “Ce crezi? Ca te musca de p**da?” … Ca sa vezi ca babele vorbesc mai ceva ca tiganii! =)) Sa nu-mi mai spui pe nume de o sa mai ofer vreodata scaunul vreunei babe. Se dau inocente si sunt cele mai de groaza! =)) Am avut cateva discutii si pe messenger, discutii care m-au trezit la realitate. Discutii care m-au facut sa-mi dau seama ca nu-mi sta deloc bine sa fiu deprimata, mai ales cand altii au probleme mult mai serioase decat ale mele. O problema inchipuita e mai rea decat una reala, atata vreme cat nu faci nimic sa te inveselesti… ba mai mult te complaci in starea proasta si le mai si transmiti celorlalti chestii negative. Si exact asta nu-mi trebuie mie. Ce-mi ramane de facut? Sa o iau de la capat. Cu invatatul, cu cititul, cu scrisul, cu inveselitul celorlalti si cu ganditul la mine. Gata cu egoismele si cu starile depresive ca deja m-am saturat. Asa cum ma simt ca naiba cand stau prea mult in casa si dupa aia ies la aer si parca renasc, asa ma simt acum, cand imi dau seama ca am facut marele pas de a (imi vorbi) scrie despre ceea ce am simtit si trait in ultimele zile. Am nevoie de scris! Doamne, cat iubesc sa scriu! Iubesc oamenii, iubesc natura, iubesc cartile si tare nu-i bine sa nu profiti de cate chestii minunate sunt in jurul tau!
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu