Avem bani putini, dar stim sa-i cheltuim aiurea.

„Peeeeee uuuuun drum ce duce la Vieeeenaaa/ O fetiiiitaaa calarea un caaaal…” … Oricat as fi vrut sa aflu continuarea povestii din melodia racnita in dimineata asta pe platoul din fata garii Constanta de un vlajgan costumat si coafat stil rocker cu evident parfum Woodstock, rapsodul ad-hoc nu parea capabil sa-si aminteasca mai mult si, in consecinta, nici nu putea impartasi trecatorilor ocazionali patania fetitei si eventual a calului. Sprijinit de subsuori intre alti doi traitori ai unei nopti trecute clar „grele”, un alt tanar- genul biker si-o tanara pe care privind-o ti se insinua gandul pervers ca stie despre Kamasutra mai mult decat s-a scris vreodata, ambii la fel de „rupti” ca si el, inaltutul a reusit sa se elibereze si s-a infipt cu capul in zidul unei cafenele dupa care s-a prelins usor, cam ca o frunza moarta. Tocmai cand incerca sa-si recompuna zenul serios avariat incercand un soi de contorsionare model lotus, pest e el s-au pravalit cei doi tovarasi dornici si ei sa ia o bordura sub fund. M-am intors sa plec si am mai auzit in spate un „Life sucks” ingaimat cu tot naduful de care cineva incercat greu de viata era in stare intr-o zi de vineri la ora 6 fara un sfert dimineata.  Nu v-am spus toate astea fiindca m-ar fi deranjat. Oamenii erau clar in treaba lor si n-aveau niciun gand sa interactioneze cu mediul inconjurator. Ba chiar m-au amuzat putin. Si sincer, nu am de unde sa stiu ca, dupa o cafea tare care sa le ridice valul de pe ganduri, cei trei n-or fi niste tipi de isprava, super ok si parteneri interesanti si inteligenti de dialog. Ceea ce nu se poate spune, de exemplu, despre Mircea Dusa, onor ministrul bravei noastre armate (il stiti, autorul celebrei ziceri :  ”trupurile neinsufletite ale cadavrelor celor decedati” cu referire la victimele tragicului accident din Muntenegru). Care, fara sa fi abuzat de vodca si, cel putin aparent, in totalitatea facultatilor mintale – cate si cum le are, racnea deunazi de pe peronul haltei mizere a politicii romanesti ca ministerul a alocat fonduri pentru repunerea in functiune a unicului submarin al „flotei” „marinei” militare. Poate pentru cineva din Reghin, Suplacu de Barcau sau Viseu de Sus chestia in sine sa nu spuna prea multe si chiar sa para de bun simt. Mai ales ca „submarin” suna destul de exotic si, la o adica, faptul ca vom avea o asemenea dracovenie functionala poate sa induca ideea ca marea teritoriala se va transforma intr-o fortareata inexpugnabila, aprig aparata de de aceasta eficienta super-arma care este submarinul in cauza. Asa ca simt nevoia sa „traduc”. Rebotezat „Delfinul”, submarinul se apropie de cel de-al treilea deceniu de existenta in cadrul marinei militare romane. Imi amintesc ca faceam parte din numerosul aparat de intampinare care a fost dispus in portul militar Constanta atunci cand la bordul submarinului a urcat cea care avea sa devina „sinistra” tovarasa Elena Ceausescu. Doar ca pe atunci masinaria infernala era cunoscuta ca „609” iar gurile rele spuneau ca i s-a dat acest numar, desi era singurul din flota, pentru ca, in cazul in care se rastoarna cu burta-n sus, sa se poata citi tot 609 si astfel sa nu-l incurce dusmanul cu o alta nava. In cei aproape 30 de anisori nu cred ca distantele parcurse in „misiuni” de vajnicul submarin, insumate, sa depaseasca echivalentul drumului in kilometri de la Constanta la Cernavoda. Mai ales ca de vreo 20 de ani e tras pe dreapta din lipsa de acumulatori. Faptul ca el se afla la noi de trei decenii nu inseamna ca asta e si varsta aratar ii. Ca unul care am avut ocazia in 1987 sa vad o mica-foarte mica parte din flota de submarine a, pe atunci, URSS-ului, stationata in portul Sevastopol, pot spune ca Delfinasul nostru ar arata printre ele cam cum arata un Tico intr-o parcare plina de jeep-uri Land Rover Evoque. Asa ca pare destul de probabil ca panarama noastra sa fie un soi de donatie a rusilor pe principiul : luati ma si voi, amaratilor, ca noua oricum nu ne e de niciun folos, ca nici macar meduzele nu se mai sperie de el. Uzat moral, depasit tehnic, impotent in a desfasura misiuni fara ca amprenta sonora (deci prezenta in zona) sa nu fie perceputa inclusiv de pe Luna, submarinul nostru fix de asta avea acum nevoie. De sume consistente investite in reparatii. Reparatii care sunt echivalente cu a-i face respiratie gura la gura mumiei lui Tutankhamon. Bani aruncati practic in mare, in conditiile in care singura suma care s-ar investi in el, si care ar fi justificata, ar fi cea necesara transportarii acestuia intr-un mall in care sa se joace copiii cu el. Cunosc, in dureroase si neplacute amanunte, situatia armatei romane de dinainte de 1989. O idee si-au facut si cei care au vazut-o in actiune in zilele „revolutiei”, atunci cand a ramas repetenta in urma sustinerii probei practice. Speram ca s-a schimbat ceva. Ca armata romana de astazi inseamna mai mult decat cotingentele care iau parte la misiunile NATO. Dar bag seama ca m-am inselat. Aceeasi Marie, cu alta tichie de margaritar.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu

My Instagram